Va intrebati ce cauta aceasta stire in categoria “Writing News”? Ei, bine, am uitat sa va spun, Nero e si poet! Dar in “Around the bush”? Pai daca nici el nu s-a plimbat, nu stiu cine a facut-o…

Iata si dovezile:

A fost odata ca niciodata, peste sapte mari si sapte tari, un Imparat. Numele lui era Imparatul Os si domnea peste o imparatie mare si bogata. Insa nu a fost cu adevarat fericit decit atunci cind sotia lui, Imparateasa Oasa i-a adus pe lume doua odrasle mici si rozalii: Osicior si Osicioara. Atunci Imparatul si-a dat seama ca cea mai mare nenorocire care i s-ar putea intimpla ar fi sa isi piarda printisorii. Si, din acel moment, si-a jurat ca nu-si va gasi linistea pina cind nu va arunca in intemnita toti dusmanii oaselor: Cateii.

“Voi prinde toti cateii din imparatie si ii voi transforma in sclavii mei personali”, isi zise Imparatul.

Pentru a-si indeplini planul, Imparatul Os a inceput sa adune o armata de Ficatei pe care ii antrena zilnic, in secret, intr-o tigaie uriasa din gradina palatului lui. In fiecare noapte, le dadea un semnal numai de el stiut, iar Ficateii se adunau in jurul tigaii. Imparatul Os punea in tigaie cel mai bun ulei din imparatie, iar cind acesta era destul de incins striga “ACUM!”, iar toti Ficateii sareau in tigaie. Numai cei mai bine rumeniti, cei care raspindeau miresmele cele mai imbietoare, cei care formau o coaja crocanta la exterior, dar erau suculenti in interior, erau selectionati pentru armata de elita a imparatului.

Dupa luni intregi de selectie si de antrenamente, Imparatul era gata. Adunase 100 de Soldati Ficatei, toti unul si unul, iar comandantul era chiar el: Imparatul Os.

Atacul incepu intr-o zi frumoasa de primavara, cind mai toti cateii erau prin parcuri. Imparatul Os porni, impreuna cu armata lui sa-i cucereasca. Planul era simplu. Hoinareau prin imparatie, mai ales prin locurile preferate ale cateilor, iar cind vedeau unul il inconjurau pentru a-l innebuni cu miresmele cele gustoase.

Cind catelul marea ochii si incepea sa baleasca, Imparatul Os si Soldatii Ficatei o rupeau la fuga, mincind pamintul. Catelul, bineinteles, ii urmarea, fara sa banuiasca ca era o capcana. Os si Ficateii intrau intr-o cusca uriasa, dar ieseau printre gratii. Catelul raminea captiv inauntru.

Si asa, Imparatul Os si cei 100 de Ficatei au adunat intr-un an absolut toti cateii din Imparatie. Ii tineau captivi intr-o cusca uriasa, cu gratii groase de fier si cu ciment rece pe jos. Aveau doar un vas cu apa de un verde murdar si citeva boabe rincede de mincare intr-un alt bol. Imparatul ii vroia infometati, astfel incit soldatii Ficatei sa-si pastreze influenta covirsitoare asupra lor. In fiecare zi, Imparatul si un dresor de la circul de lei din imparatie veneau in cusca si le predau cateilor cite o lectie din “Programul de supunere al batrinului Pavlov”.

Antrenamentul dadea roade, cateii incepeau sa-si uite stapinii, casele, jucariile, tot. Credeau ca Imparatul Os e stapinul lor suprem, iar cei 100 de Ficatei care ii pazeau – prietenii lor cei mai buni. Uitasera toate obiceiurile ciinesti si se transformau in sclavii perfecti. Nu mai latrau, nu mai impartaseau impresii, nu mai miroseau funduri. Universul lor se restrinsese la: “Da, imparate OS!”, “Sa traiti, imparate OS!”, “La comanda dumneavoastra, imparate OS!”

Insa printre cateii din cusca se afla un catel mai…deosebit. Il chema Nero si el inca nu-si pierduse speranta ca va ajunge sa manince toti soldatii.  Urma si el, ca si ceilalti, programul de reeducare Pavlov, insa fara mare tragere de inima. Nero credea ca aceste manevre sunt doar niste exercitii care, odata facute bine, aveau sa aduca drept rasplata FICATEII.  Ei, da, ati ghicit. Nero era obsedat de ficatei. Ii placeau atit de mult, incit era dispus sa faca absolut orice pentru a obtine unul.

Si stind din cusca inconjurata de soldatii Ficatei, Nero isi iesea incet, incet din fire. Cit era ziulica de mare, dadea ture agitat in cele patru laturi ale custii, incercind sa gaseasca un ficatel mai prost care sa-i cada in plasa. “Hei, ficatelule, vino sa iti zic un secret!”, ii striga unuia dintre soldati. Cum acesta nu schita nici un gest, fugea in partea opusa si ii spunea altuia: “Hei, ficatelule, ti-a cazut ceasul de la mina, e aici, linga mine. Vino sa-l iei”.

Incerca sa-I faca sa se apropie mai mult de gratii astfel incit el sa poata pune laba pe el si sa-l traga inauntru sa-l manince. In zadar.

Ficateii erau atit de bine antrenati si prajiti in ale vietii necazuri, incit nu puneau botul la manevrele lui Nero. Iar Nero isi pierdea cumpatul.

Intr-o noapte, a visat ca dansa intr-o hora mare cu toti cei 100 de Ficatei. Si, in timp ce se invirtea si dantuia, hora se micsora pentru ca el minca ficatelul de linga el. Cind a mai ramas doar un ficatel, muzica s-a schimbat, iar Nero dansa cazacioc cu ultimul Ficatel, tinindu-l strins de umeri. Si-a intins gitul si l-a inhatat si pe el de cap. S-a trezit urlind de durere pentru ca se muscase rau de laba.

Cind si-a dat seama ca toate incercarile lui au esuat, Nero a trecut la planul B. In timp ce toti colegii lui de celula priveau pierduti in gol si asteptau sa apara Imparatul Os pentru a se inveseli, Nero si-a calcat pe inima si si-a smuls cea mai lunga gheara. Timp de trei zile a pilit-o pe cimentul din cusca, pina cind aceasta a ajuns sa aiba un capat ascutit ca de ac. In prima noapte cu luna plina, Nero pasi usor printre ceilalti catei pentru a nu-i trezi si, cu ajutorul ghearei lui, deschise lacatul de la cusca.

Soldatii Ficatei dormeau linistiti pe frunze de salata in jurul custii. Nero se apropie incet, de fiecare culcus, il adulmeca cu nasu-aspirator. Usor, cu dintii mici si strimbi din fata, extragea fiecare soldat din asternutul lui si-l inghitea inainte ca el sa se dumireasca ce e cu el.

Apoi, cu burta cit un cimpoi se asaza linga cusca pentru a trage un pui de somn. Nici nu a apuca bine sa inchida ochii, ca in cusca a inceput freamatul. Lipsiti de aroma de ficatei care-I anesteziase pina atunci, cateii incepeau sa se trezeasca la realitate. “Vai, unde este stapinul meu bun? “ Ce caut eu aici, am o casa si o curte mare!” “Ce loc sinistru!” “Ce dor imi e de casuta mea!” latrau cateii.

“Ce cautam noi aici?”, il intreba un catel pe Nero care zacea linga usa deschisa cu burta umflata.

“Ne-a rapit Imparatul Os!”

“Imparatul Os”, “Imparatul Os”….vestea se raspindi intr-o clipita printre toti cateii din cusca care latrau de furie.

“Sa-l gasim si sa-i facem de petrecanie!”, spuse un boxer tarcat.

Cateii iesira degraba din cusca soioasa.

“Castelul lui e acolo, spuse Nero aratindu-le directia cu laba careia ii lipsea o gheara. “Duceti-va voi inainte, ca vin si eu…” Dar adevarul era ca Nero abia mai putea respira de citi Ficatei mincase.

Cateii intrara napraznic in castelul in care dormea Imparatul Os.  La parter era marea sala de conferinte, numita, conform placutei de la intrare: “O viata fara catei”. Sala era somptuoasa, cu marmura rosie pe jos si candelabre aurite. Pereti erau tapitati cu matase ros care abia se mai vedea din cauza tablourilor care infatisau scene din timpul intemnitarii cateilor de catre cei 100 de Ficatei si comandantul Imparat Os.

Cateilor li se zbirli blana pe ei. Nu le venea sa-si creada ochilor. Caci  fiecare dintre ei se regasea intr-o pictura, in ipostaze cit se poate de penibile: cu ochii inchisi, nasul  in aer, urmind fara nici o urma de discernamint cite un soldat Ficatel.

“Din cauza lui am pierdut atita vreme departe de casele noastre”, spuse Nero care ii ajunsese si el din urma.

“Sa urcam, dormitoarele imparatesti sunt la etaj!”, le ordona boxerul.

Cateii se imbulzira pe scarile de marmura si navalira in camera ce avea pe usa lipita o placuta pe care scria: ”Loc de odihnit Oasele”.

Aici o gasira pe Imparateasa Oasa stringindu-I la pieptu-I generos pe Osicior si Osicioara si dirdiind ingroziti cu totii din toate incheieturile.

“Unde este imparatul Os?” latra tunator boxerul.

Imparateasa ii arata geamul deschis. Boxerul se sui pe pervaz si privi spre gradina palatului. Nu mica i-a fost mirarea cind il vazut pe Imparatul Os sapind in gradina cu o lopata uriasa.

“Venim dupa tine, nemernicule!”, striga boxerul si le facu semn cateilor sa iasa din palat.

 Cateii se bulucira din nou pe scari, iar in graba lor se impiedicara si cazura unii peste altii pina jos. Cind isi revenira, se dusera in gradina, insa era prea tirziu: Imparatul Os isi sapase déjà o galerie adinca si strimta in care niciunul dintre ei nu incapea.

Au inceput sa rascoleasca furiosi, distrugind toate florile si legumele din gradina. Au surpat si palatul din cauza sapaturilor lor, dar de Imparatul Os tot nu au dat.

“Haideti acasa, eu m-am saturat!”, le spuse Nero intr-un final.

Osteniti si infometati, cateii se imprastiara prin imparatie in cautarea stapinilor lor care ii asteptau disperati. Trei zile si trei nopti au plins de bucurie stapinii care si-au vazut cateii sanatosi acasa. Insa dupa ce si-au revenit, au inceput sa se intrebe de unde au capatat cateii lor obiceiul de a sapa ca nebunii prin gradini….

In 1907, irlandezul Ernest Shackleton, porneste in expeditia Nimrod catre Polul Sud, folosind poneii ca mijloc de transport pentru prima data in istorie. Din pacate, acestia nu rezista frigului si sfirsesc mincati de membrii echipajului.

Punga cu cele doua perechi de pantofi cumparati dintr-un magazin cu reduceri din Belfast se lasa zvicnit prada gravitatiei la fiecare curba a autocarului. Drumul spre Dublin se asterne umed si ingust in noapte. De o parte si de cealalta, pe dealurile verzi invaluite in ceata intunecata casutele cochete astepta luminoase Craciunul.
Cind am deschis ochii…

Army inca dormea sprijinit pe umarul meu drept. N-am avut timp sa schitez nici un gest. Un pantof model Poker, din piele neagra si cu un rind dublu de cusaturi fine in forma de inima cade din punga si il pocneste in cap.

-          Aoleu, te-a durut?, il intreb stringindu-l in brate si mingiindu-l  in locul unde l-a lovit pantoful inamic pe care chiar eu am insistat sa-l cumpere.

-          Cine esti tu?, ma intreba el, buimac.

-          Ha, ha, lasa glumele, eu sint aceeasi!

Army se smulge din bratele mele, se indreapta de spate, isi netezeste hainele si imi repeta intrebarea, distant, fixindu-ma cu ochi mijiti.

-          Cum cine sint, sunt eu, Pony!, ii raspund gindindu-ma ca intru intr-un joc inventat sa mai scurteze drumul.

-          Imi pare rau, dar nu te cunosc!, raspunde el cit se poate de serios.

-          Army, nu fii nebun, sunt eu, Ponelu’. Sintem impreuna de 4 ani, am venit la Dublin impreuna sa-mi sarbatoresc ziua de nastere. Acasa avem un catel care ne asteapta, Nero!

-          Scuze, dar chiar nu-mi amintesc  asa ceva. In plus, nu am cum sa am un catel, mie nu-mi plac cateii, eu iubesc pisicile. Eu sunt din Dublin, locuiesc si muncesc acolo. Am fost la Belfast cu treaba. Imi plac pisicile. Deci, clar nu pot fi cine spui tu ca sunt.

Autocarul inainteaza impasibil in noapte. Ma uit pe geam, deznadajduita. O borna de la marginea drumului imi zimbeste soptind rautacios : “40 km pina la Dublin”. Caldura din autocar e din ce in ce mai coplesitoare. “La naiba, e prima data cind mor de cald in tara asta!”.

Am continuat drumul in tacere, cu fruntea lipita de geamul autocarului, asteptind din dreapta mea un semn ca Army si-a revenit de la sine. Nimic. “Ma pune la incercare, mimeaza amnezia ca sa vada cum reactionez. Da’ cum ar trebui sa reactionez? Care-i raspunsul corect?” Ca de obicei, cind sint pusa in situatii de genul asta, nu-mi trece nimic prin cap. Se pare ca reactia naturala de “sint eu, sint eu” nu e de ajuns. Se asteapta la altceva din partea mea. Dar la ce?  Cu cit ma gindesc mai mult, cu atit sint mai incurcata si mai blocata. Simt ca ar trebui sa zic ceva, dar n-am ce sa zic. Si mi-e ciuda ca tacerea mea pare sa-I convina de minune. Mi-e din ce in ce mai greu sa ma concentrez, simt ca sint din ce in ce mai obosita. Ma resemnez fara vlaga in scaun.

In spatele nostru, doi mosi saxoni paseaza niste bani intre ei. Din conversatia lor, inteleg ca au facut  si ei o excursie in ziua aia, au baut niste Guiness intr-o circiuma si s-au simtit bine. Bravo lor! Problema e  ca unul a ramas dator cu niste bani celuilalt. Si acum se incurca in calcule. Si o iau de la capat: o data, de doua ori, de trei ori, si inca o data… Intr-un tirziu, ajung la suma finala de 57 de euro. Datornicul scoate din portofel 60 de euro. Mosuletul nr 2 se scotoceste prin buzunare, dar nu are 3 euro sa-I dea rest. Ii propune datorinicului sa-I dea doar 50 de euro.

-          Exclus!, vocifereaza datornicul. Eu nu fac deal-uri din astea.

Si incep din nou calculul, doar doar or ajunge la o alta suma. In zadar, ies tot 57 de euro.

-          Cauta mai bine 3 euro, trebuie sa ai! , insista datornicul.

-          Nu am, scinci celalalt.

-          Nu pot sa cred ca esti unul din aia care nu are marunt la el, pufneste suparat datornicul.

-          Urasc monezile, se dezvinovaeste timid partenerul lui de excursie.

Muzica de Ipod a unor adolescenti din spatele autocarului acopera acordul final la care ajung octogenarii.  Autocarul opreste pentru citeva momente la aeroportul din Dublin. Il privesc cu teama pe Army care nu schiteaza nici un gest. Am rasuflat usurata cind l-am vazut ca ramine pe locul lui, apoi ma enervez brusc. “Si normal ca ramine, ce naiba!”.

Doar citeva manevre de elefant pe stradutele strimte si aglomerate si autocarul ajunge la destinatia finala: Dublin, statia Busaras.

Army tisneste de linga mine, isi pune geaca in graba, insfaca rucsacul si punga cu cele doua perechi de pantofi si coboara. Ramin tintuita in scaun, urmarindu-l pe geam.

In gara, il asteapta o roscata cirliontata, inalta si subtire, cu un tinc de mina. Army o stringe in brate, o saruta, ia pustiul in circa si pleaca toti trei. In urma lor, in aerul umed si rece, ramine doar intrebarea pustiului: ”Daddy, daddy, can we go to the game shop?”. Army raspunde ceva, roscata chicoteste.

Ma surprind gindindu-ma ca Army a cumparat din Belfast si doua jocuri pentru Xbox doar ca nu sunt potrivite pentru virsta pustiului.

Bine, eu eram cu atit mai penibila cu cit amindoi erau oale si ulcele de demult si chiar nu datorau nimic fanelor. Dar am mai observat eu ca unele domnite se mai oftica atunci cind afla ca actorul sau cintaretul preferat e gay. De parca ar fi fost vreo diferenta daca n-ar fi fost…Sa fim seriosi!

 

Am fost la fost la cabana unui motan. Motanul Mircea. Am ajuns vineri noaptea, dupa patru kilometri de mers prin zapada, gheata parsiva si noapte. Am traversat un fir de apa, m-am udat si am inghetat rau. Aveam turturi pe burta si toata pielea zbircita de frig. Am ajuns la cabana cu chiu cu vai, dupa ce imi pierdusem si rabdarea si citeva grade bune din temperatura corpului. Urechilor, nu imi mai saltati, faceti curent in pavilioane!!!!

Am ajuns si cabanierul nici nu a catadacsit sa iasa din singura camera din cabana unde era facut focul. Pur si simplu, nu l-a interesat nimic. Noroc cu prietenii mei, care au ocupat o alta camera, au bagat lemne in soba si s-au apucat sa faca mincare. M-am invelit cu un prosop si o patura si am inceput sa ma gindesc la incalzirea globala. Pina au terminat de facut ciorba, m-am dezghetat, dar nu m-am incalzit. Nu stiu cind am adormit, dar cu siguranta as fi observat daca Mircea ar fi intrat in camera sa ne salute…

A doua zi, in timp ce prietenii cu care am venit isi beau cafeaua, observ ca in dulapul cu mincare ceva nu era in regula. Cutia cu icre era pe jumatate golita, iar pe resturi am observat o fina urma de gheara in forma de M. Ospitalitatea inexistenta se transformase in sfidare. Un catel n-ar fi facut niciodata asta….Situatia m-a intristat un pic, dar m-am fortat sa uit repede totul sa nu-mi stric week-endul. Mai ales ca stapinii mei se distrau ceva. Am pornit cu totii intr-o mica excursie catre locul unde ne lasasem masina ca sa luam carnea (iupiiiii!) de gratar. Drumul merita tot efortul pentru ca, daca nu o sa fim luati ostatici de Mircea, cabanierul malefic care va minca tot si apoi, pe rind, pe fiecare dintre noi, o sa avem un ospat pe cinste. Si unde e un ospat cu oameni veseli si un singur catel pentru toti, ghici cine se scoate! Am pornit voios pe acelasi drum pe care-l facusem si cu o zi inainte. Ce peisaj, cite mirosuri, cita libertate de exprimare!!! Am topait tot drumul dus, intors nestiind ca la cabana avea sa ma astepte o alta surpriza neplacuta care, nu avea nici o legatura sau, dimpotriva, avea toate legaturile cu cabanierul.

Cum veneam noi bucurosi pe poteca, la citiva metri de cabana observa o silueta suspecta. Din departare parea un lup, de la apropiere…tot un lup. Dadea din coada la stapinii mei, rinjea rautacios la mine si era prieten cu prietenul lui Mircea care ajunsese si el la cabana intre timp. Rinjea, eu dadeam din coada, el rinjea, eu dadeam din coada… Incerc mereu sa fac primul pas atunci cind intilnesc pe cineva necunoscut, dar individul asta isi dorea ca eu sa nu fiu acolo. De fiecare data cind avea intentia sa arate chestia asta, prietenul lui Mircea intervenea si-l striga “Caraimane!!!!” As fi putut sa fiu cinic cu el, sa fac glume de genul…”ce cauta Caraimain in Muntii Iezer?” sau si mai rau…”hei, singurel?”, dar m–am abtinut. Stapinii au stateau in jurul focului care perpelea carnea ce ar fi fost buna si cruda din punctul meu de vedere, iar eu am stat pe linga ei. Era clar ca acest Caraiman era mina dreapta a lui Mircea care, culmea tupeului, ii impusese si interdictia de a intra in cabana. Paradoxal, felul lui Mircea de a se purta ma facea ma simt bine: pot sa ma plimb nestingherit prin cabana, sa fac ce vreau eu mai putin sa-l vad la fata. Dar nu de asta venisem eu la cabana Cuca. Friptura a fost delicioasa, iar oasele de vis. Nu-i de mirare ca la putin timp dupa ce am mincat m-a cuprins un somn dulce sforaitor. In camera era cald, stapinii rideau, felinarele ardeau, lemnele in soba trosneau iar asternuturile lincezeau de atitea mirosuri necunoscute. Am adormit fericit, intii singur in tot patul, apoi profund, lipit de cei doi stapini ai mei.

Duminica dimineata m-a trezit primul. Pentru ca nu bausem deloc alcool, bausem mai putin de cit oricare dintre ei. Gata cu week-end-ul, gata cu Mircea si Caraiman. Haideti acasa! I-am trezit pe rind pe toti, mai putin pe cei doi care dormeau in paturile suprapuse si la care nu puteam ajunge. Si-au baut cafeau incet, au facut poze, apoi am mincat prinzul impreuna. Resturile i le-au pastrat lui Caraiman. S-au pregatit de drum, si-au facut bagajul, prea incet, dupa parerea mea. I-am lasat lui Mircea mincarea mea pe care nu am mincat-o, pentru ca eu in excursii maninc cu stapinii. Am vrut sa-l avertizez pe prietenul lui Mircea sa-i lase cabanierului apa la discretie pentru ca boabele mele sunt sarate, dar m-am abtinut. Daca i s-o usca gura sa dezghete apa cu gheara lui fina….

Am plecat, fara sa ne luam ramas bun de la Mircea. Nu am fost nici pe departe atit de uimit pe cit am fost sa vad ca domnul Caraiman venea cu noi. Primul gind a fost ca l-a trimis cabanierul, sa ne spioneze, sa ne faca drumul mai greu, sa ne pacaleasca, sa ne rataceasca…Dar ziua era atit de frumoasa, incit foarte curind am uitat toate aceste ginduri. Caraiman mergea in fata noastra, se gudura si pentru prima data m–am uitat la el. Era dragut, bine facut, bine proportionat. La fiecare miscare, muschii i se zbateau armonios sub blana deasa si sura. Stia drumul, stia in fiecare secunda unde sa calce, stia cind gheata tine si ocolea fara ezitare o pojghita prea subtire. Mirosea exact locurile strategice, si le marca in cel mai masculin mod posibil. Se vedea ca este un adevarat barbat care se simte bine in teritoriul sau. Eu il urmam si incercam sa ma simt la fel de confortabil. Si la un moment dat, nu m-am mai putut abtine. L-am mirosit sub coada pe insusi stapinul muntelui si i-am arat afectiunea mea in cel mai vadit mod cu putinta. Caraiman a innebunit instant si s-a repezit in beregata mea. Din vinovatie, orgoliu si instinct am facut la fel. Intr-o secunda, eram acea contopire de corpuri pe care la catei o vezi din violenta, iar la oameni din pasiune. Ne-au despartit stapinii, iar noi ne-am continuat drumul sub supravegherea lor, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Bineinteles, ca toata lumea stia ca totul pornise de la mine…

In masina, pe drumul spre casa, am fost mai mult tacut. Miine e luni si o sa ma intilnesc cu prietenii mei, Mosul si cu Dixie, si o sa le povestesc totul, asa cum se intimpla mereu cind ma intorc dintr-o excursie: <em>”Frate Dixie, Mosule, am fost in week-end la o cabana tinuta de un motan, Mircea. Un incompetent. M-a enervat din primul moment, cind ajungind inghetat bocna si asta nu facuse focul. Motan chitros! I-am zis ca nu mai pupa nici un ban de cazare. A incercat sa-mi cistige bunavointa prin servitorul lui, unul, Caraiman, care mi-a adus platouri cu oase la pat in fiecare dimineata. Mi-a fost mila de el, era un biet catel pripasit pe la cabana. L-am intrebat de ce il cheama Caraiman in Muntii Iezer si pentru ca l-am vazut atit de fisticit, i-am lasat la sfirsit toata mincarea mea………”

Roade-Tot, Roade-Mult si Roade-Nero

A fost odata ca niciodata un catel pe care il chema Nero. Era negru, cret, grasut si singur la parinti.  Dormea in pat cu parintii lui, in asternuturile cele mai moi si mai parfumate. Mergea in excursii cu ei. Vara mergea la marea cea mare, unde nisipul il frigea la pernute pina cind reusea sa se refugieze la o terasa umbroasa unde oamenii rideau mai mult decit de obicei. Iarna mergea la munte, unde labele I se scufundau in zapada afinata si unde, dupa numai jumatate de ora se pricopsea cu turturi pe burta si dupa urechi. Insa ii placea mult pentru ca de fiecare data ajungea sa-I topeasca intr-o cabana calduroasa, unde se bucura de mingiieri, mincare buna si un somn linistit. Asa stind lucrurile, in scurt timp Nero a ajuns sa se simta mult mai bine printre oameni decit printre cateii de-o seama cu el. Dupa si mai putin timp, a inceput sa creada ca totul I se cuvine….

Intr-o seara, Nero merge in vizita la varul lui Happy, zis si Maro. 

-  Ha! Vere, ce mai faci? Esti bine?, ii spune Nero in fuga spre bolul cu mincare din care incepe sa se infrupte cu repeciziune. Cu trei boabe ramase in git de viteza, Nero se napusteste in camera lui varu’.

Ia, ce jucarii mai ai? Ti-au mai cumparat stapinii tai ceva nou? Ia, arata-mi-le, repede! Sau lasa, ca le gasesc eu…Nero era intotdeauna bucuros si nerabdator sa-si viziteze varu’ pentru ca el avea intotdeauna multe jucarii. Nu ca Nero nu ar fi primit, stapinii ii cumparau tot timpul doar ca el le strica imediat. Le rodea, le rupea si apoi le arunca. Stia ca parintii lui nu se tin niciodata de promisiuni si ii vor cumpara apoi altele. Maro nu apuca sa raspunda la nici o intrebare. Priveste neajutorat cum Nero ii ia la molfait toate jucariile pe rind. Ca apoi sa se opreasca asupra uneia…preferate. De data asta, un arici rosu cu tepi din cauciuc care scotea sunete stridente de fiecare data cind Nero il musca. ‘O, cit imi place ariciul asta, pur si simplu nu ma pot opri! “ isi zicea Nero in sinea lui.

Asta era un episod obisnuit din viata celor doi veri, asa cum tot obisnuit era ca Nero sa nu-l trateze la fel de bine pe varul care venea in vizita la el. Cum il vedea ca intra pe usa, se ducea repede la bolul cu boabe si minca cit putea de multe. De obicei…pe toate. Iar apoi, coincidenta! Daca varu’ se apropia de vreo relicva de jucarie de’a lui o vroia fix pe aia si fix in momentul ala. Si i-o lua. “O, nu, lucrurile nu mai pot continua asa! Pe catelul asta il roade egoismul!”, striga din inaltul cerului Dumnezeul cateilor.

- Chit, chit, e fain tare, aici, in casa asta!

- Da, da si eu cred la fel! Hai sa ne stabilim aici, spuse cel de-al doilea soarece lasind jos desaga rosie si scanind atit cit putea vedea din casa de sub mobila de bucatarie. Erau Roade-Tot si Roade-Mult, doi soareci de cartier. Zis si facut, dupa o inspectie in care au vazut cit au putut de mult si au mirosit cit au putut de adinc, cei doi s-au apucat de despachetat. Si-au stabilit cartierul general in spatele aragazului, un obiect strategic de pe care, cu putin bunavointa divina, avea sa le mai pice niste stropi de mincare.

- Hai noroc, sa traim bine!, spuse Roade-Tot inaltind paharul plin ochi cu vin sfint dat de Dumnezeul cateilor.

- Cheers!, spuse si Roade-Mult care inainte petrecuse ceva timp intr-un apartament luat in chirie de un american. (Pe individ il chema Muty o Mama si venise in Romania sa-si revada locurile copilariei. Se pare ca regasirea i-a umplut sufletul de nostalgie si paharul de bere, astfel incit soarecele l-a auzit de multe ori rostindu-si pentru sine “cheers”. Au plecat amindoi odata din apartament, fiecare cu regretele lui : americanu’ ca se intorcea la viata haotica din New York, soarecele cu convingerea ferma ca atitea chipsuri nu o sa mai manince el niciodata). Dar de ce sa se plinga cind un bol urias cu boabe premium se afla la numai o alergatura de soarece de ei? In plus, Roade-Tot si Roade-Mult au observat imediat ca Nero primise tot felul de delicatese de la masa parintilor lui: un rest de brinza tare si galbuie, ooo, doamne, o fi chiar parmegiano (?), o bucata de sunculita de un rozaliu inchis de trandafir tomnatic…daca ala e prosciuto atunci aici e raiul, iar felia ovala de piine prajita, crocanta si aurie e un soare care ne va lumina vietile soricesti. Rozatoarele erau pe punctual de a-si pierde mintile de pofta cind usa de la intrare se deschise si Nero intra urmat de stapini. Se duse direct la bol, minca repede tot ce era acolo, bau o gura de apa si pleca, ostenit, in dormitor. De, se jucase pina la epuizare cu jucariile lui Varu’…

- Trebuie sa asteptam!, spuse Roade-Tot a carui burta incepuse déjà un concert asurzator.

- Ssst! Ii facu semn Roade-Mult care adulmeca precaut fumul de tigara ce zbura prin bucatarie. Cu burtile lipite de gresia gri, cei doi au asteptat pina cind toata lumea s-a retras in dormitor. O sforaitura care, cel mai probabil era a catelului care dormea pe spate intre cei doi parinti, i-a convins ca pot iesi din ascunzatoare. S-au napustit asupra bolului in care mai ramasesera doar boabe si au luat cit au putut. Roade-Tot abia mai putea merge de incarcatura. – Lasa, ca mai facem un drum daca e, il sfatui Roade-Mult. Dar nu avea cu cine vorbi. Noaptea era acum tulburata doar rontaiturile celor doi….Si incheiata de o rigiitura tirzie nascuta intr-un stomac multumit.

- Ce te uiti la mine? N-am fost eu!, chitai Roade-Tot, cu pleoapele pilpiind de somn. Zilele au continuat sa curga fara ca Nero sa bage de seama ca in casa cu el mai erau doi soricei sau ca boabele I se terminau mai repede decit inainte. El nu se abatu de la programul lui obisnuit (plimbat, dormit, mincat, jucat), iar Roade-Tot si Roade-Mult si-au facut si ei propriul program. Noaptea ieseau si furau boabe si ce mai gaseau prin bucatarie. Ziua stateau amindoi pititi si, ca sa faca timpul sa treaca mai repede, mai luau cite o inghititura de vin sfint. Imediat dupa simteau cum curajul ii cuprinde, iar ei devin Super-Soareci. Si ca orice super-soarece au inceput sa iasa si ziua, citeodata sub nasul catelului.

- Hei, cretule, maica-ta e acasa? tipa ca apucat Roade-Tot, alergind in cercuri in jurul lui Nero care dormea linsitit. Desi Roade-Mult nu era intru totul de acord cu un astfel de comporament, Roade-Tot reusea sa-I smulga un zimbet. Curind insa vinul se termina, iar soarecii incepusera sa se plictiseasca. Atunci au inventat un joc care ii amuza teribil. Se chema “Ce e mai rau?”.

- Ce e mai rau: sa nu ai un picior sau sa nu ai coada? Intreba unul dintre ei, acum Roade Tot.

- Hm, sa nu ai coada!, raspunde prompt Roade Mult.

- Ei, na, de ce? Eu cred ca-I mai rau sa n-ai un picior. Gindeste-te cit de incomod ar fi. Si de urit!

- Pai stii cit e de importanta coada pentru echilibru. Cind fugim, cind ne cataram…Sint foarte sigur ca o coada puternica ar putea compensa si un picior lipsa!, zise Roade-mult sigur pe el.

- Bine, renunta Roade–Tot, care era mai superficial din fire si caruia nu-I placea sa zaboveasca prea mult asupra unei singure dileme. Acuma intreaba tu!

- Ce e mai rau: sa mori intr-o capcana de soareci sau sa traiesti o viata fara iesire?

- Aaaa, nu-I correct, tu ma intrebi greu. Nici macar nu inteleg prea bine ce vrei sa zici, dar oricum, e mai rau cu capcana de soareci. Uite, mi s-a facut blana maciuca numai cit ma gindesc!, chitai plingacios Roade-Tot. Traisera o saptamina de trai tihnit cind inevitabilul s-a produs.

- Auzi, cred ca avem soareci, mi s-a parut ca am vazut unul alergind prin bucatarie cind m-am dus sa fac cafeaua, spuse Stapina lui Nero.

- Hai, ma, cum o sa avem soareci, asta-I buna!, ii raspunse Stapinul.

- Daca-ti zic! Roade-Tot si Roade-Mult ii ascultau cu inima in git.

- E numai vina ta, scuipa printre dinti Roade-Mult. Ti-am spus sa nu mai iesi cind sint acasa. Ti-am spus de 1000 de ori, secretul unei vieti soricesti de succes e discretia. N-ai treaba, nu te bagi! Of! Roade-Tot il privea inspaimintat, cu lacrimi in ochi. Trei zile si trei nopti nu au mai iesit din ascunzatoare, chiar daca foamea ii rodea rau. Stateau incodati, cu urechile ciulite si ochii cit cepele pindind si tresarind la orice miscare. Dormeau… iepureste, desi erau niste soareci. Li se parea ca sint urmariti si pinditi, ca toata lumea din casa stia unde sint si abia astepta sa-I prinda pe picior gresit si sa-I execute. Apoi, incet, incet, au inceput sa se calmeze.

- Suntem noi paranoici, astia au uitat de noi, spuse intr-o buna zi Roade-Mult. Diseara iesim din nou! De fapt, nu era chiar convins de vorbele lui, dar foamea devenise de nesuportat. \nAu asteptat cit au putut de rabdatori ca Stapinii sa-si termine de urmarit serialele preferate si, impreuna cu catelul, sa se duca in dormitor.

- Roade-Tot, acopera-ma!, ii spuse Roade-Mult, inaintind spre bol, in doua labe, cu spatele lipit de peretele portocaliu.

- Cu ce?, se panica Roade-Tot.

- Tontule! Hai sa mincam, vino, ca nu-I nimeni. S-au scufundat intr-o clipita in mincare si au fost fericiti. Grabiti sa manince cit mai mult, aproape ca uitasera orice urma de teama. Deodata, lumina se aprinse si la numai citva pasi de ei aparu Stapinul lui Nero. Au inghetat. Stapinul, furios insfaca matura si facu un pas urias spre ei. Roade-Tot si Roade-Mult o zbughira ca din pusca. Tremurind din toate incheieturile asteptau clipe lungi ca lumina din bucatarie sa se stinga pentru ca era totusi bine dupa miezul noptii dupa calculul lor. Dar, din contra, Stapunul puse de cafea. O doamne, picioarele lui uriase erau atit de aproape de culcusul lor. Dadea nervos din degete. Apoi se indeparta un pas in spate.

-Roade-Tot, prinde-te cu miinile de aragaz si ridica-te.

-Acum! Soarecii se ridicara in miini chiar la timp pentru a nu fi observati se stapinul ingenunchiat pentru a privi sub aragaz. Aproape ca nici nu mai respirara pina cind nu-l vazusere pe Stapin plecind pe usa cu o geanta mare.

- Unde o fi plecat?

- Ce mai conteaza, bine ca s-a dus! Pofta de mincare le disparuse odata cu spaima. In acea seara au adormit unul in bratele celuilalt. A doua zi, erau mai bine. Si-au dat seama imediat ca e simbata, pentru ca Stapina a dormit mult, nu s-a grabit cu cafeaua si a stat mult afara cu Nero. Atit cit sa le permita sa se indoape bine si meticulous. La siesta din culcus au meditat asupra fragilitatii vietii de soarece.

- Auzi, stii ce nu pricep eu? Inceput molcom Roade-Tot. De ce ne-a trimis Dumnezeul cateilor aici, sa-l invatam pe Nero sa imparta lucruri precum mincarea, cind el nici macar nu-si da seama ca noi il furam sistematic?

- Buna intrebare, raspunse Roade-Mult. Roade-Tot se simti mindru de el, uite putea si el sa zica lucruri grele. Raspunsul veni chiar in dupa-amiza acelei zile de simbata, cind dupa o lipsa de un sfert de ora, Stapina se intoarse cu doua pisici.

- Sfinte Sisoie! E din ce in ce mai rau in casa asta! Ce ne facem, Roade-Mult? Cei doi soareci erau perplecsi. Se pitisera in aragaz rugindu-se cu cerul si pamintul ca nu cumva Stapinei sa-I treaca prin cap sa dea drumul la cuptor. “Ne, nu e genul ei, de cind am venit noi n-am vazut-o gatind niciodatata!”, isi chitaiau ei in gind.  Mitzele nu pareau prea interesate sa le ia urma. Miroseau, investigau fiecare coltisor din casa si se jucau cu Nero. Pareau ca se cunosc mai de demult. Imediat a aparut un bol cu boabe si pentru ele, insa nici nu se punea problema sa iasa cineva dupa mincare. Orele au inceput sa se scurga incet, inceet, ca apa intr-o chiuveta infundata. Foamea isi facuse aparitia din nou, culmea, in cuptor. Soarecii asceti devenisera foarte sensibili. Sesizau ironia sortii lor si incepeau sa nutreasca sentimente nu tocmai ortodoxe fata de Cel care ii trimisese in misiunea asta imposibila. In plus, pentru ca nu aveau altceva de facut, ascultau cu atentie ce se intimpla in casa.

Asa au observat ca Nero nu era tocmai prietenos cu pisicile si, de fiecare data, cind una dintre ele incerca sa se apropie de Stapina lui pentru o mingiere, catelul intervenea. O impingea, se baga el, facea tot ce putea sa o impiedice in a obtine o urma cit de mica de afectiune.

- Nero, fii cuminte, fii intelegator. Pisicile au venit sa ne ajute, nu fi egoist. Stapina incepuse sa-si imparta atentia la trei si sa-l certe pe Nero cind incerca sa fure din portiile de afectiune. Tomy era un motan negru care-l fixa pe Nero cu niste ochi verzi plini de repros cind acest incerca vreo miscare gresita. Pusy, pisica, era tarcata si mai intelegatoare. Era dispusa sa imparta, atita vreme cit era in mod egal, adica o mina pe cap de catel si o mina pe cap de pisica. Curind Nero si-a dat seama ca era mai bine sa accepte imparteala decit sa se aleaga cu ocara. Mai ales ca era sigur ca nu I se parea ca atunci cind el era certat Tomy si Pusy jubilau discret. Insa cu cit armonia era mai mare in familie, cu atit soarecii erau mai infometati. Nu indrazneau sa iasa, atacul pisicilor nu era numai o legenda, era ceva cit se poate de real. Nici macar nu le auzeau cind erau in bucatarie si cind nu. Si mai erau si doua! O drama! Dupa zile al caror sir le-au pierdut, Roade-Tot si Roade-Mult s-au afundat intr-un lesin frate cu moartea. Se resemnasera, mai ales ca acum nici sa fuga nu mai erau in stare.

- Roade-Mult!

- Da, Roade-Tot!

- Mie mi se pare ca-l vad pe Dumnezeu!

- Ce face?

- Incearca sa ne zica ceva, dar nu il inteleg, sint prea obosit!

“Saracu’ , se stinge!’, gindi Roade-Mult care inchise si el ochii, usor. “Doar pentru o clipita…”

- Roade-Mult, ma simt atit de usor, parca as zbura!

- Da, Roade-Tot, esti un inger, esti un liliac, esti tot ce vrei tu sa fii! La revedere, bunul meu prieten. Ne vedem dincolo! Ciudat era ca si el se simtea usor si imponderabil. Stapina lui Nero iesi cu cratita pe balcon. Ridica brusc capacul si tipa scurt. Arunca totul din mina si fugi in casa, inchizind repede usa.

- Aoleu, ce zdruncinatura!, icni Roade-Tot.

- Si ce durere! Ma ustura ochii, de la lumina.

- Roade-tot, traim! Suntem afara! Hai s-o tulim repede!

- Uraaaaaaaa! Am scapat, am scapat!

- Hai repede, vino dupa mine!, se precipita Roade-Mult.

- Unde?

- Deasupra, la American. Om gasi noi niste chipsuri prin dulap.