Leapsa a fost primita de la ecostin. Si a generat si o poveste. 

- Ba, n-auzi, daca va despartiti se omoara! Nu, vorbeste serios. La modul cel mai serios. Asa zice el, da’ eu iti zic altceva, il omor eu cu mina mea ca sint var’su si apoi ma omor si eu! Mi-e nu-mi pasa, da’ nu mai pot sa-l vad asa. Ai inteles? Alo, ma auzi? Asa, iti zic, e serios se omoara. Tu nu intelegi, tine mult la tine! Toata ziua aud numai Locky in sus, Locky in jos!
- Ia, uite ce ascult! Zi-i ce ascult!
- Asculta pian. Asculta piesa aia!
- Zi-i ca stie ce se intimpla cind ascult PIESA aia!
- Lasa-ma, ma, sa vorbesc cu ea! Locky, ma auzi, faci o greseala daca va despartiti. Il distrugi, se omoara.
- Da-mi mie sa vorbesc cu ea….Alo, Locky, ce faceai? Tu ai zis serios sa ne despartim? Ascult piesa aia, sa stii! Da, pian. Stii ce o sa se intimple daca ascult piesa aia, nu? Simbata, ce? Simbata ne vedem sau simbata imi spui daca ne despartim? A, ne vedem oricum si imi spui atunci? Pai nu, zi-mi acum, eu trebuie sa stiu clar: suntem impreuna sau nu? Da, vreau sa te vad simbata, tin la tine! Ma, nu vreau sa te pierd, chiar nu vreau sa te pierd. Tu intelegi asta? Bine, ne vedem simbata, da’ zi-mi acum! Suntem despartiti? Trebuie sa stiu, nu vreau sa…
Trenul 416, ce transporta automobile noi pe doua nivele a parasit 27th Street Station (pe care se afla acum Metra Electric Line), cind mecanicul de locomotiva a decis sa se intoarca la peron. Din păcate, marimea trenului sau l-a impiedicat sa vada luminile de semnalizare ale trenului express 720 care se apropia cu viteza maxima din urma, pe aceeasi linie. La acea vreme, locomotivele erau vopsite in verde inchis, astfel incit nici mecanicul expresului nu a putut vedea trenul ce transporta masini decit cind a fost prea tirziu. In accident au murit 45 de persoane si alte 332 au fost grav ranite.
Accidentul feroviar din llinois Central Gulf, cel mai grav din istoria Chicago-ului, s-a produs într-o dimineata mohorita de 30 octombrie 1972. Dupa acest eveniment, toate locomotivele trenurilor din Chicago eu fost vopsite in portocaliu, cu dungi albe, pentru o mai buna vizibilitate.

  – Ba, n-auzi, daca va despartiti se omoara! Nu, vorbeste serios. La modul cel mai serios. Asa zice el, da’ eu iti zic altceva, il omor eu cu mina mea ca sint var’su si apoi ma omor si eu! Mi-e nu-mi pasa, da’ nu mai pot sa-l vad asa. Ai inteles? Alo, ma auzi? Asa, iti zic, e serios se omoara. Tu nu intelegi, tine mult la tine! Toata ziua aud numai Locky in sus, Locky in jos!
   – Ia, uite ce ascult! Zi-i ce ascult!
   – Asculta pian. Asculta piesa AIA!
   – Zi-i ca stie ce se intimpla cind ascult PIESA aia!
   – Lasa-ma, ma, sa vorbesc cu ea! Locky, ma auzi, faci o greseala daca va despartiti. Il distrugi, se omoara.
   – Da-mi mie sa vorbesc cu ea….Alo, Locky, ce faceai? Tu ai zis serios sa ne despartim? Ascult piesa aia, sa stii! Da, pian. Stii ce o sa se intimple daca ascult piesa aia, nu?
- Ba, timpitule, trebuia sa coborim!
- Lasa, coborim la urmatoarea! Da, Locky, simbata, ce? Simbata ne vedem sau simbata imi spui daca ne despartim? A, ne vedem oricum si imi spui atunci? Pai nu, zi-mi acum, eu trebuie sa stiu clar: suntem impreuna sau nu? Da, vreau sa te vad simbata, tin la tine! Ma, nu vreau sa te pierd, chiar nu vreau sa te pierd. Tu intelegi asta? Bine, ne vedem simbata, da’ zi-mi acum! Suntem despartiti? Trebuie sa stiu, nu vreau sa…
     Trenul 416, ce transporta automobile noi pe doua nivele a parasit 27th Street Station (pe care se afla acum Metra Electric Line), cind mecanicul de locomotiva a decis sa se intoarca la peron. Din păcate, marimea trenului sau l-a impiedicat sa vada luminile de semnalizare ale trenului express 720 care se apropia cu viteza maxima din urma, pe aceeasi linie. La acea vreme, locomotivele erau vopsite in verde inchis, astfel incit nici mecanicul expresului nu a putut vedea trenul ce transporta masini decit cind a fost prea tirziu. In accident au murit 45 de persoane si alte 332 au fost grav ranite.
     Accidentul feroviar din llinois Central Gulf, cel mai grav din istoria Chicago-ului, s-a produs într-o dimineata mohorita de 30 octombrie 1972. Dupa acest eveniment, toate locomotivele trenurilor din Chicago eu fost vopsite in portocaliu, cu dungi albe, pentru o mai buna vizibilitate.

Am lasat foarte mult pe site sondajul cu “mucul vs cleiul”. A adunat cele mai multe voturi din istoria poll-urilor joepopov.com. Am vrut sa fiu sigura si obiectiva. Ei bine, proportia in favoarea lui Muc a ramas aceeasi, indiferent de numarul voturilor. M-am tot gindit la asta, m-am intrebat de ce…
Am mers pe fir, inapoi in copilarie si acolo am gasit o posibila explicatie: povestea care pe mine m-a fascinat si care m-a transformat intr-o consumatoare infocata, dar precauta de smochine. Muc cel mic de Wilhelm Hauff. Si pentru ca nu-mi aminteam decit faza cu smochinele din gradina imparatului si pericolul de a te trezi cu niste urechi de magar atunci cind maninci “acea” smochina, mi-am comandat cartea, am recitit povestea si mi-am permis sa scriu “Muc cel mic reloaded”. Iertare, domnule Hauff!!!
Propunere: Intr-o zi ingrozitoare, fixati pentru citeva secunde persoana care va enerveaza/streseaza/plictiseste si inchipuiti-va ca i-au crescut, brusc, niste urechi imense de magar! Unora chiar le vin bine, nu?

Buna!
Eu sunt Muc. Urmasul de drept al lui Muc cel mic. Vremurile s-au mai schimbat, lumea a renuntat la metafore si astfel prin “Muc” nu se mai intelege un personaj nefericit si fara de noroc prigonit prin lume in cautarea unui rost. Azi, Muc nu mai poarta mocasini care prind viteze incredibile si nici nu mai are un toiag care gaseste comori ingropate. Nope!
Azi, prin “muc” se intelege chiar Muc, sunt vietatea aia mica si simpatica ce traieste in nasul tau! 
M-am nascut dintr-o raceala. Nu interpretati gresit, parintii mei erau chiar fierbinti cind m-au conceput, aveau vreo 40 de grade C fiecare. Tocmai de asta, au zis ca iau o aspirina si le trece. Erau atit de saraci, incit nici aspirina nu i-a ajutat. Asa ca am aparut eu.
La inceput, ca orice copil-muc eram transparent si de o consistenta preacara. Eram timid, ce mai. Imi era frica rau sa ies din nara, sa nu dau nas in nas cu necunoscuti. Dar am prins forta si incredere in mine si am crescut. Gradinita a avut un rol hotaritor in viata mea, recunosc! Acolo am socializat pentru prima data, am invatat principiile de viata ale unui muc si ce inseamna generozitatea. Ehehe! Ce vremuri!
Acum, am ajuns la maturitate si am capatat o superba nuanta galbuie. E super ok, ma asortez cu multe alte culori. De exemplu, daca posesorul nasului in care ma aflu pufneste in ris, eu pot chiar sa ma propulsez pe hainele interlocutorului lui (cu conditia sa fie o discutie face to face). Si imaginati-va ce contrast sublim obtin daca acesta din urma are o bluza neagra. Iar daca e alba, sunt in centrul atentiei. Rozul ma face mai stralucitor, verdele ma intinereste. Si apropos de virsta, sunt constient ca la batrinete, o sa ma usuc, precum voi toti.  Dar, deocamdata, nu-mi bat capul cu asta.
De curind, am fost in vacanta, la ski, in Austria. A fost foarte fun. Urcam cu nasul pina la 3300 de metri altitudine si, de acolo, incepeam coborirea. Alunecam usor, spre baza. Simteam gerul in fata si, chiar in momentul in care simteam ca inghet, ma opream in plug. Imi recapatam rasuflarea si reluam cristianele prin cavitatea nazala. O pirtie de speed skiing, din cauza formei de albie de riu. Unde mai pui ca atunci cind ma asteptam mai putin, pac!, aparea un obstacol fir de par! In principiu, le-am ocolit, reusind sa fac elegante coboriri, cu intoarcere punctata in virful interior al nasului.
Am luat si trinte, dar m-am distrat. Nu ma mai puteam opri, faceam ture in continuu! La anu’, cind o sa fiu si mai sigur pe mine, o sa incerc sa schiez periculos, cu capul in jos, pe partea superioara si neagra a nasului.
Dar nu as vrea sa va plictisesc sau sa va retin prea mult. Multumesc pentru voturi! Dati-mi un semn daca vreti sa va povestesc si alte intimplari din viata mea de Muc! Pup, pa!

- Alo, Vierme?
- Da, cine-i acolo?
- Sunt eu, Caria de lemn de fag! Ce faci in seara asta?
- A, salut! Nu te-am recunoscut, cred ca esti ragusit! Pai…uite, pe acasa, faceam putina ordine in marul meu. De ce?
- Pai, n-ai vrea sa iesim in oras sa bem o bere?
- Nu pot, frate, i-am promis unui prieten ca-I citesc povestea in seara asta. Stii, vrea sa se lanseze si mi-a cerut o parere. – Ok, atunci, lectura placuta, eu ma duc! Vorbim miine, ok?
- S-a facut!

Dupa ce termina curatenia de simbata, Viermele facu o baie zdravana, se babieri, se parfuma din abundenta, isi trase pe el perechea de jeansi preferati, si un T-shirt cu un mar pe jumatate mincat si iesi din casa fluierind vesel. Incerca sa se convinga ca va avea o dupa amiaza de simbata draguta, desi faptul ca mergea la Carabus in vizita sa-i asculte aberatiile literare nu parea prea distractiv la prima vedere. “Poate-l conving sa iesim totusi in oras“, gindea el.
Din frunza in frunza si privind cu jind la celelate insecte care se indreptau spre barul preferat, singurul, de altfel, din toata padurea, Vierme ajunse la casa Carabusului.
Suna la usa, sperind ca acesta nu-i acasa.
- A, ce bine ca aia ajuns, salut Vierme!, spuse Carabusul precipitat, dupa nici o secunda. Intra, intra te rog.
- Salut, spuse si Viermele care-si dadu seama dintr-o privire ca prietenul lui in trening vechi de casa si cu ochelarii de lucru pe nas nu avea de gind sa iasa in bar. 
- Uite, stai pe fotoliul asta. Sa-ti aduc ceva de baut?
- Niste nectar cu gheata, daca ai, raspunse Viermele facindu-se comod in fotoliul indicat si pregatindu-se sa-l asculte pe Carabus cum ii mai expune dintre dilemele lui.
In casa Carabusului era un dezastru total, zici ca fusese calcata de o armata de pasari. Haine aruncate peste tot (de fapt si el statea pe niste sosete, probabil folosite), farfurii cu resturi de mincare intarite, pahare unsuroase si lipicioase. Rotocoale de praf cit un pumn de gindac se leganau dupa cum batea briza de seara. 
  Carabusul aparu cu un pahar de nectar si o scrumiera, pentru ca Viermele era un fumator inrait – obicei urit, ce-i drept. 
- Ai fi vrut sa te duci la concert in Insects’ Bar, nu?
- Da, dar nu-i nimic. Am venit la tine si am sa te ascult si am sa te ajut cum pot. Sintem prieteni din scoala generala, pentru numele lui Gizezeu!
Sinceritatea, uneori dureroasa de-a dreptul, era unul dintre motivele pentru care Vierme fusese convocat de Carabus. Faptul ca intilnirea a fost programata de acesta din urma simbata seara era pentru ca era deprimat. Ajunsese intr-un punct mort cu povestirea, iar asta nu-i nici pe departe un lucru usor de suportat de unul singur.
- Pai uite, intr-o zi, mi-a venit ideea sa scriu o poveste. Ideea e urmatoarea: la inceput lucrurile erau pe jumatate, totul era pe jumatate. Si toata lumea se intelegea de minune cu toata lumea. De exemplu, jumatate de tintar se intilnea cu jumatate de broasca si se pupau afectuos pe ambii obraji….
- Beah, facu scirbit Vireme, expirind o transa serioasa de fum.
- Stai un pic, asta nu-i totul. Chestia cu intelegerea continua: jumatate de catel era cel mai bun prieten cu jumatate de pisica, jumatate de om cu jumatate de musca….
- Incerci sa fii controversat inainte de publicare?
- Nu, continua Carabusul ignorind observatia rautacioasa, vroiam sa-ti descriu doar starea de intelegere totala. Ma rog, ideea e ca intr-o zi, o jumatate de ceva, incerca sa-si repare prin lipire o jumatate de pantof, cu o substanta de lipit extrem de eficienta, ultima inovatie de pe piata, dar ultima, intelegi? Si pentru ca era o jumatate foarte zapacita, la un moment dat se impiedica de jumatatea de siret a jumatatii de pantof si cade peste o jumatate din aceeasi specie cu el. Si pentru ca prima jumatate avea in mina jumatatea de tub care, in mod logic fiind jumatate era deschis la un capat, neaparat deschis  intr-o parte, pentru altfel nu ar avea sens. Daca doar ar parea jumatate de tub si ar fi inchisa chiar si cu o chestie diferita de restul tubului, ar insemna ca este totusI un intreg, un tub mai ciudat, dar intreg si nu si-ar gasi locul in poveste.

Vierme isi retinu cu greu un cascat.

- Sa revin, prima jumatate se prabuseste peste a doua si se lipesc iremediabil una de alta. Ajung de urgenta la spital, insa operatia de despartire este foarte dificila, cel putin una dintre jumatati urmind a-si pierde viata in urma ei. Pentru ca nici una dintre jumatati nu stia care dintre ele ar fi in pericol si nici medicii nu stiau – toata lumea implicate in caz decide ca nu vrea sa riste. Ajung pe prima pagina a ziarelor, ma rog, iese cu scandal. Toata lumea e cu ochii pe ei, ride de ei, ii batjocoreste. Astia nu prea mai ies din casa, vorbesc foarte mult, invata sa traiasca lipiti. Una peste alta, isi accepta soarta. CeilaltI incep incet, incet sa se mai gindeasca si cred ca e chiar amuzant sa fii lipit cu cineva cit de cit asemanator.
- Si se lipeste toata lumea?, intreba Vierme.
- Nu chiar, aproape. In final, se ajunge la situatia in care cei care nu sint lipiti ajung intr-un fel de risul lumii. Gata, the end. Ce parere ai?
- Vrei o parere sau jumatate de parere?, izbucni in hohote Vierme. 
- Haide, te rog, spune-mi sincer, il implora Carabusul.
- Ma, mie imi place ideea, acu’ depinde si de felul in care ai s-o scrii…spuse ginditor Viermele.
- Pai tocmai asta e, eu am inceput sa o scriu sint cit de cit multumit, insa am ajuns intr-un punct mort. Nu mai stiu cum sa continui, nu stiu unde am gresit de am ajuns in incilcitura asta narativa….
- Hai in Insects’ Bar, sint sigur ca acolo o sa-ti vina vreo idee, gasi repede solutia Vierme.
- Nu, nu vreau. Nu intelegi sint deprimat? S-ar putea ca impasul asta sa fie un semn ca eu nu sint un scriitor adevarat. Si nu sint, daca nu sint capabil sa scriu o poveste de citeva pagini, odata ce mi-a venit ideea. Nu cred ca adevaratilor scriitori li se intimpla asta, altfel cum scriu unii zeci de romane intr-o viata de …?
- Om? Asta-i expresia: o viata de om. Vezi, noi sintem insecte, nu avem cum sa ne comparam. Asta daca nu te-oi fi lipit tu cu vreo juma’ de poet nefericit…
- Esti amuzant, n-am ce zice, insa mi-e atit de ciuda….
-  Hai, ma Carabusule, relaxeaza-te putin. Stii ca daca iti doresti ceva din tot sufletul ai sa reusesti. Uite, eu cum mi-am gasit un mar nou nout? Cine si-ar fi imaginat ca eu, cu atit de putini bani citi imi dadeau astia de la banca, am sa gasesc un mar atit de spatios intr-un pom atit de central? In conditiile in care, stii si tu, fructele netratate sint tot mai rare si mai scumpe….Nu fii trist, intr-o zi ai sa fii autor de bestseller…
- Crezi?
- Sunt convins!
- Ma simt mai bine, multumesc.
- Vrei sa iesim pe undeva..sa ne plimbam?
Citeodata, Viermele era imposibil de tinut in casa.
- Nu, Vierme, in ultimul timp mi-am facut atitea probleme ca am obosit. Du-te tu, daca vrei…
- Nu te lasa Vierme la greu. Hai sa cintam ceva, vrei?
- Da, ce?
- Hai pe ala vechi, da’ bun:

“Cine-i mic trebuie sa mai astepte un pic
Nu se poa’ ca viata sa nu-i rezerve nimic!
Cum n-ai vazut chiloti pe sarpe
N-ai sa vezi nici insecte ratate!
Tralala, tralala, tralala!

Cine-i mic trebuie sa aiba rabdare
Sa reuseasca in lumea asta mare!
Cum n-ai vazut chiloti pe sarpe
N-ai sa vezi nici insecte ratate!
Tralala, tralala, tralala!

Cine-i mic trebuie sa fie mereu optimist
Nici o pasare nu s-a nascut cu o insecta-n plisc
Cum n-ai vazut chiloti pe sarpe
N-ai sa vezi nici insecte ratate!
Tralala, tralala, tralala!”
- Mamaaa, am uitat cit poate sa fie de distractiv sa cinti. Multumesc Vierme, esti tare, spuse Carabusul cu lacrimi in ochi.
- O sa fie totul bine, ai sa vezi. Odihneste-te acum si miine sa ma suni sa-mi spui ce si cit ai mai scris, da? Promiti?
- Promit. La revedere si distractie placuta. Multumesc mult ca ai venit! ii mai striga Viermelui care se departa usurel pe carare.

Vierme se indrepta spre Insects’ Bar insa era destul de tirziu si nu spera sa mai gaseasca mare veselie. “Macar de l-as mai prinde pe Carie acolo”, gindi el sI mari pasul.
In timp ce inainta pe cararea intunecata, povestea Carabusului ii reveni in minte. “Ma, da’ Carabusul asta nu e prost deloc. Se apropie Valentine’s Day, povestea lui, odata scrisa s-ar putea vinde ca piinea calda! Trebuie sa-l sun sa-l incurajez serios. Pentru ca sunt sigur ca n-ar avea nimic impotriva sa-I devin impresar si, asa, vom deveni amindoi celebri!”

A fost odata ca niciodata, peste sapte mari si sapte tari, un Imparat. Numele lui era Imparatul Os si domnea peste o imparatie mare si bogata. Insa nu a fost cu adevarat fericit decit atunci cind sotia lui, Imparateasa Oasa i-a adus pe lume doua odrasle mici si rozalii: Osicior si Osicioara. Atunci Imparatul si-a dat seama ca cea mai mare nenorocire care i s-ar putea intimpla ar fi sa isi piarda printisorii. Si, din acel moment, si-a jurat ca nu-si va gasi linistea pina cind nu va arunca in intemnita toti dusmanii oaselor: Cateii.

“Voi prinde toti cateii din imparatie si ii voi transforma in sclavii mei personali”, isi zise Imparatul.

Pentru a-si indeplini planul, Imparatul Os a inceput sa adune o armata de Ficatei pe care ii antrena zilnic, in secret, intr-o tigaie uriasa din gradina palatului lui. In fiecare noapte, le dadea un semnal numai de el stiut, iar Ficateii se adunau in jurul tigaii. Imparatul Os punea in tigaie cel mai bun ulei din imparatie, iar cind acesta era destul de incins striga “ACUM!”, iar toti Ficateii sareau in tigaie. Numai cei mai bine rumeniti, cei care raspindeau miresmele cele mai imbietoare, cei care formau o coaja crocanta la exterior, dar erau suculenti in interior, erau selectionati pentru armata de elita a imparatului.

Dupa luni intregi de selectie si de antrenamente, Imparatul era gata. Adunase 100 de Soldati Ficatei, toti unul si unul, iar comandantul era chiar el: Imparatul Os.

Atacul incepu intr-o zi frumoasa de primavara, cind mai toti cateii erau prin parcuri. Imparatul Os porni, impreuna cu armata lui sa-i cucereasca. Planul era simplu. Hoinareau prin imparatie, mai ales prin locurile preferate ale cateilor, iar cind vedeau unul il inconjurau pentru a-l innebuni cu miresmele cele gustoase.

Cind catelul marea ochii si incepea sa baleasca, Imparatul Os si Soldatii Ficatei o rupeau la fuga, mincind pamintul. Catelul, bineinteles, ii urmarea, fara sa banuiasca ca era o capcana. Os si Ficateii intrau intr-o cusca uriasa, dar ieseau printre gratii. Catelul raminea captiv inauntru.

Si asa, Imparatul Os si cei 100 de Ficatei au adunat intr-un an absolut toti cateii din Imparatie. Ii tineau captivi intr-o cusca uriasa, cu gratii groase de fier si cu ciment rece pe jos. Aveau doar un vas cu apa de un verde murdar si citeva boabe rincede de mincare intr-un alt bol. Imparatul ii vroia infometati, astfel incit soldatii Ficatei sa-si pastreze influenta covirsitoare asupra lor. In fiecare zi, Imparatul si un dresor de la circul de lei din imparatie veneau in cusca si le predau cateilor cite o lectie din “Programul de supunere al batrinului Pavlov”.

Antrenamentul dadea roade, cateii incepeau sa-si uite stapinii, casele, jucariile, tot. Credeau ca Imparatul Os e stapinul lor suprem, iar cei 100 de Ficatei care ii pazeau – prietenii lor cei mai buni. Uitasera toate obiceiurile ciinesti si se transformau in sclavii perfecti. Nu mai latrau, nu mai impartaseau impresii, nu mai miroseau funduri. Universul lor se restrinsese la: “Da, imparate OS!”, “Sa traiti, imparate OS!”, “La comanda dumneavoastra, imparate OS!”

Insa printre cateii din cusca se afla un catel mai…deosebit. Il chema Nero si el inca nu-si pierduse speranta ca va ajunge sa manince toti soldatii.  Urma si el, ca si ceilalti, programul de reeducare Pavlov, insa fara mare tragere de inima. Nero credea ca aceste manevre sunt doar niste exercitii care, odata facute bine, aveau sa aduca drept rasplata FICATEII.  Ei, da, ati ghicit. Nero era obsedat de ficatei. Ii placeau atit de mult, incit era dispus sa faca absolut orice pentru a obtine unul.

Si stind din cusca inconjurata de soldatii Ficatei, Nero isi iesea incet, incet din fire. Cit era ziulica de mare, dadea ture agitat in cele patru laturi ale custii, incercind sa gaseasca un ficatel mai prost care sa-i cada in plasa. “Hei, ficatelule, vino sa iti zic un secret!”, ii striga unuia dintre soldati. Cum acesta nu schita nici un gest, fugea in partea opusa si ii spunea altuia: “Hei, ficatelule, ti-a cazut ceasul de la mina, e aici, linga mine. Vino sa-l iei”.

Incerca sa-I faca sa se apropie mai mult de gratii astfel incit el sa poata pune laba pe el si sa-l traga inauntru sa-l manince. In zadar.

Ficateii erau atit de bine antrenati si prajiti in ale vietii necazuri, incit nu puneau botul la manevrele lui Nero. Iar Nero isi pierdea cumpatul.

Intr-o noapte, a visat ca dansa intr-o hora mare cu toti cei 100 de Ficatei. Si, in timp ce se invirtea si dantuia, hora se micsora pentru ca el minca ficatelul de linga el. Cind a mai ramas doar un ficatel, muzica s-a schimbat, iar Nero dansa cazacioc cu ultimul Ficatel, tinindu-l strins de umeri. Si-a intins gitul si l-a inhatat si pe el de cap. S-a trezit urlind de durere pentru ca se muscase rau de laba.

Cind si-a dat seama ca toate incercarile lui au esuat, Nero a trecut la planul B. In timp ce toti colegii lui de celula priveau pierduti in gol si asteptau sa apara Imparatul Os pentru a se inveseli, Nero si-a calcat pe inima si si-a smuls cea mai lunga gheara. Timp de trei zile a pilit-o pe cimentul din cusca, pina cind aceasta a ajuns sa aiba un capat ascutit ca de ac. In prima noapte cu luna plina, Nero pasi usor printre ceilalti catei pentru a nu-i trezi si, cu ajutorul ghearei lui, deschise lacatul de la cusca.

Soldatii Ficatei dormeau linistiti pe frunze de salata in jurul custii. Nero se apropie incet, de fiecare culcus, il adulmeca cu nasu-aspirator. Usor, cu dintii mici si strimbi din fata, extragea fiecare soldat din asternutul lui si-l inghitea inainte ca el sa se dumireasca ce e cu el.

Apoi, cu burta cit un cimpoi se asaza linga cusca pentru a trage un pui de somn. Nici nu a apuca bine sa inchida ochii, ca in cusca a inceput freamatul. Lipsiti de aroma de ficatei care-I anesteziase pina atunci, cateii incepeau sa se trezeasca la realitate. “Vai, unde este stapinul meu bun? “ Ce caut eu aici, am o casa si o curte mare!” “Ce loc sinistru!” “Ce dor imi e de casuta mea!” latrau cateii.

“Ce cautam noi aici?”, il intreba un catel pe Nero care zacea linga usa deschisa cu burta umflata.

“Ne-a rapit Imparatul Os!”

“Imparatul Os”, “Imparatul Os”….vestea se raspindi intr-o clipita printre toti cateii din cusca care latrau de furie.

“Sa-l gasim si sa-i facem de petrecanie!”, spuse un boxer tarcat.

Cateii iesira degraba din cusca soioasa.

“Castelul lui e acolo, spuse Nero aratindu-le directia cu laba careia ii lipsea o gheara. “Duceti-va voi inainte, ca vin si eu…” Dar adevarul era ca Nero abia mai putea respira de citi Ficatei mincase.

Cateii intrara napraznic in castelul in care dormea Imparatul Os.  La parter era marea sala de conferinte, numita, conform placutei de la intrare: “O viata fara catei”. Sala era somptuoasa, cu marmura rosie pe jos si candelabre aurite. Pereti erau tapitati cu matase ros care abia se mai vedea din cauza tablourilor care infatisau scene din timpul intemnitarii cateilor de catre cei 100 de Ficatei si comandantul Imparat Os.

Cateilor li se zbirli blana pe ei. Nu le venea sa-si creada ochilor. Caci  fiecare dintre ei se regasea intr-o pictura, in ipostaze cit se poate de penibile: cu ochii inchisi, nasul  in aer, urmind fara nici o urma de discernamint cite un soldat Ficatel.

“Din cauza lui am pierdut atita vreme departe de casele noastre”, spuse Nero care ii ajunsese si el din urma.

“Sa urcam, dormitoarele imparatesti sunt la etaj!”, le ordona boxerul.

Cateii se imbulzira pe scarile de marmura si navalira in camera ce avea pe usa lipita o placuta pe care scria: ”Loc de odihnit Oasele”.

Aici o gasira pe Imparateasa Oasa stringindu-I la pieptu-I generos pe Osicior si Osicioara si dirdiind ingroziti cu totii din toate incheieturile.

“Unde este imparatul Os?” latra tunator boxerul.

Imparateasa ii arata geamul deschis. Boxerul se sui pe pervaz si privi spre gradina palatului. Nu mica i-a fost mirarea cind il vazut pe Imparatul Os sapind in gradina cu o lopata uriasa.

“Venim dupa tine, nemernicule!”, striga boxerul si le facu semn cateilor sa iasa din palat.

 Cateii se bulucira din nou pe scari, iar in graba lor se impiedicara si cazura unii peste altii pina jos. Cind isi revenira, se dusera in gradina, insa era prea tirziu: Imparatul Os isi sapase déjà o galerie adinca si strimta in care niciunul dintre ei nu incapea.

Au inceput sa rascoleasca furiosi, distrugind toate florile si legumele din gradina. Au surpat si palatul din cauza sapaturilor lor, dar de Imparatul Os tot nu au dat.

“Haideti acasa, eu m-am saturat!”, le spuse Nero intr-un final.

Osteniti si infometati, cateii se imprastiara prin imparatie in cautarea stapinilor lor care ii asteptau disperati. Trei zile si trei nopti au plins de bucurie stapinii care si-au vazut cateii sanatosi acasa. Insa dupa ce si-au revenit, au inceput sa se intrebe de unde au capatat cateii lor obiceiul de a sapa ca nebunii prin gradini….

„Odata cu trecerea timpului lucrurile incep sa dispara in uitare” – intotdeauna am avut o prima secunda de revolta si mai multe secunde de satisfactie dupa momentele astea de sinceritate brutala ale tale, mai Joe Paminteanu’! Eram convinsa ca o sa ma uitati curind. Poate pe la vreo betie de-a voastra sa va mai amintiti si sa mai rideti de cum nu ma incadram eu in peisaj si eram mereu pe linga sensurile cuvintelor din limba voastra paminteana. De-aia am si sters-o! M-am dus sa-mi caut fratii in galaxiile mai apropiate, sau mai indepartate, ca Apolodor, ala, dintr-o poveste pe care au auzit-o in scurta mea existenta alaturi de voi. 

Vrei sa stii daca m-am adaptat aici? Deocamdata nu am avut timp sa ma gindesc la asa ceva, pentru ca tot nu mi-am gasit locul. Am incercat sa “aselenizez” – zic bine? dar nici Luna nu mai e ce-a fost odata! Apare si asta in toate buletinele voastre de stiri – o poveste foarte controversata, cu Armstrong ala, ceva legat de o sarlatanie de proportii, in fine! M-am lipsit! Acum sint in cautarea unei planete pe care sa o simt intr-adevar a mea. Imi stabilesc acolo cartierul general, ma instalez frumos si mai departe – oi vedea.

Daca m-am gindit la voi? Recunosc, am avut citeva momente, fie vorba intre noi – de depresie neagra. E cam pustiu aici si a fost cam greu la inceput. Nu stiu ce mi-am imaginat, dar e altfel. La un moment dat am vrut sa ma ascund in fundul unei gauri negre, dar m-am razgindit. Stii ca niciodata n-am fost intr-atit de depresiva. Si cu ideea asta a mea… tu ce crezi? Imi iau plasa? Oricum, te tin la current. Posta functioneaza greu si anapoda – e un system centralizat cumva, n-am inteles bine si n-a avut cine sa-mi explice. Aici tre’ sa intelegi din prima, iar eu nu sint intotdeauna pe faza…. Dar la citiva ani lumina promit sa raspund. 

PS. N-am vrut sa trintesc usa. Pur si simplu mi-a scapat. O fi fost current! 

Al tau, extraterestrul Noni

This story is very simple and short, as my main character put it: “I’ve never

In weekend, am fost acasa pentru a-l sarbatori pe Popovone (tata). I-am luat cadou o geanta. Am ajuns vineri noapte, tirziu. Ne-am pupat, ne-am bucurat, apoi Popovica (mama) mi-a soptit ca tata tocmai mai primise o geanta cadou. Mi-a cazut fata. Dar, la urma urmei, se mai intimpla.

A doua zi, cind ne-am trezit, i-am dat cadoul. Tata a ris foarte tare, am ris si noi. Nu numai ca primise o geanta si de la colegi, dar cea pe care o avea el era noua. Si noi i-am mai adus una. F taree!!! Am ris, am facut poze. Am mincat. Am baut un pahar de vin. Apoi ne-am gindit: poate vin si “cei de la Braila” cu o geanta. Cei de la Braila fiind matusa, unchiul si cei 2 veri ai mei. “Nuu, imposibil, care ar fi probabilitatea ca si ei sa se gindeasca la o geanta???”

Daca scriam o poveste in care “rudele de la Braila veneau si ele cu o geanta toata lumea m-ar fi banuit de “facatura autorului”. Ei bine, au venit cu o geanta! )) Am ris cu totii, mai putin invitatii care se uitau nedumeriti la noi. Abia cind Popovone a scos celelalte 3 genti pentru poza FINALA, si-au dat seama de tot. Acum, in realitate, ca si intr-o poveste, intrebarea ramine: “de ce toata lumea s-a gindit sa-i cumpere o geanta?” Raspunsurile voastre nu numai ca il vor ajuta pe Popovone sa elucideze misterul, dar si pe mine sa conturez prima poveste interactiva, o idée care ma bintuie de mai de mult! Deci, DE CE?

Miercuri, Octombrie 1, 2008
O casa noua

Recent, eu si sotia mea ne-am mutat in casa noua. Sintem amindoi foarte fericiti, cine se gindea ca vom reusi sa avem propriul nostru camin in acest cartier nou de blocuri, proiectat sa se transforme intr-un adevarat oras in doar citiva ani.
Mai ales cu criza asta economica, mutarea noastra e un adevarat miracol.
Asa ca am inceput degraba instalarea. Numai cineva cu experienta intelege de cita intelepciune ai nevoie sa alegi apartamentele potrivite, pe care urmeaza sa le deservesti … toata viata, daca e sa fim realisti. Apoi am avut ceva bataie de cap cu alegerea podelelor, culorii peretilor, aranjatului mobilei. Dar acum am ispravit cu toate si, in asteptarea vecinilor nostri pe care i-am cunoscut acum o luna la un picnic organizat de firma constructoare, am inceput acest blog. Sper din tot sufletul ca vom fi o comunitate adevarata. Si nu ma refer numai la marea noastra familie de enzyme, coenzyme, oligominerale si toata lumea implicata in procesul ecologic de epurare a acestui bloc. Ma refer si la oameni, la a caror descompunere de substante organice vom lucra cu totii.
 Posted by Bacillus Subtilis at 7:48 PM 0 comments
 

Luni, Octombrie, 13, 2008
Primul vecin

Din pacate, nu pot sa impartasesc entuziasmul sotiei mele cu privire la primul locatar care s-a mutat in apartamentele noastre. La prima vedere, pare vecinul perfect, dar o minte ascutita ca a mea reuseste sa patrunda dincolo de aparente si sa intuiasca problemele pe care traiul alaturi de un informatician singur, de 23 ani le va aduce.  In primul rind, e foarte tinar, ceea ce inseamna ca va avea o viata sociala intensa, probabil va da multe petreceri in apartament si asta cu acordul tacit al administratorului blocului. Si atunci cui pot eu sa-mi adresez nemultumirea fata de faptul ca am agreeat sa deservesc o singura persoana pentru apartamentul nr 3?

In plus, logica mea imi spune ca daca si-a putut permite un apartament de 2 camere in acest cartier si un jeep in fata lui, munceste mult si e bine platit. Ei bine, astia sint oamenii care maninca cel mai prost de pe planeta: mult junk food si riuri de coca cola. Rezultatul final nu poate fi decit daunator pentru mine si sotia mea, care incercam sa ducem o viata sanatoasa. Iar faptul ca e singur si trist (asa cum am putut vedea simbata dimineata cind a luat wc-ul in brate pentru o borala serioasa) il va face sa se …asocieze ocazional cu tot felul de femei de o moralitate indoielnica. Cu niste parasute, mai exact. Sa nu ne temem de cuvinte. (Ati observant ca o singura litera poate descrie doua categorii de femei: in “parasute”, inlocuiti “u” cu “i” si meditati la asta!). Slava Domnului ca sotia mea nu e asa. “Lasa, draga, il vom creste ca pe copilul nostru”, a zis ea. Ma calmez. Asa e, o sa-I inghitim toate rahaturile.

Posted by Bacillus Subtilis at 20:34 0 comments

 
Miercuri, 15 octombrie, 2008
Life is a piece of shit

Cineva a rupt hirtia de la avizierul scarii prin care anuntam blogul blocului initiat de mine. Nu inteleg oamenii si nici abuzurile astea de putere. Din perspectiva mea, toti sint egali, niste cururi mai mici sau mai mari, mai mult sau mai putin paroase.  Si, paradoxul e ca, cu cit curu’ se crede mai important cu atit rezultatul lui e mai deplorabil.

De exemplu, ocupantul apartamentului 1 (probabil nici nu s-a gindit vreodata sa stea la un alt numar), e un burtos dominator care se crede cool. Citeodata stau si ma intreb pe citi dintre colegii lui i-as face fericiti daca le-as spune ca pe cit e de darnica gura lui cu rautatile, pe atit e de zgircit ochiu’ lui maro? De multe ori se lasa cu singe. Niciodata nu pleaca din baie multumit. Regele lumii e sclavul micutului lui vas de toaleta. Grasanule, nu te-as ajuta nici daca as fi specialist in constipatie. Probabil ca el mi-a rupt afisul…

In timp ce scriu acest post, sotia mea imi sopteste sa fiu totusi bun si intelegator cu oamenii. Nu stiu, ma mai gindesc. Pina una alta ma duc sa beau ceaiul pe care mi l-a adus.

Posted by Bacillus Subtilis at 08:34 PM

1 comments:

“Nu ti l-am rupt eu, ba, frustratule!”

 
Marti, 21 octombrie, 2008
Dezvaluirea unui mister brunet

Tocmai cind ma ingrijoram ca apartamentul nr 2 va ramine neocupat pentru cine stie cit timp, a aparut: inalta, bruneta, draguta, cu sini mari. Am aflat ca acestia din urma au fost si motivul pentru care ea s-a mutat atit de tirziu. A stat o perioada internata dupa operatia de marire a sinilor. Se pare ca va mai sta o perioada acasa, pentru recuperare.

Odata cu ea, in viata noastra au intrat ritmul de dimineata al tocurilor pe gresie si ceaiul antiadipos de seara. Cu o religiozitate care ar rusina si cel mai fervent credincios, doamna reface acest ritual zilnic indiferent de celelalte evenimente: cearta cu prietenul ei, impachetatul lucrurilor lui si trimiterile repetate “in ma-sa”, chocolate coffee mint-uri cu prietenele in mall, unghiile rosii, albastre, portocalii, verzi, negre…

Deocamdata nu are voie sa faca efort, nu pina nu scapa de bustiera medicala care-I protejeaza investitia echivalenta cu o excursie all inclusive in Cuba. Si e nemultumita ca nu poate face curatenie generala. Are o menajera, dar nu e multumita. In general.

Posted by Bacillus Subtilis at 10.45 PM 0 comments

Simbata, 1 noiembrie, 2008
Precizari

Azi am auzit-o (cred ca tot blocul, de altfel) tipind la el ca “nu-I mai poate inghiti toate cicaturile”. Apoi, trimiterea invitabila “in ma-sa”. Sau “la” n-am inteles prea bine. Pentru ca nu pot sa ma gindesc la nimic altceva decit la faptul ca si ea consuma acelasi lucru ca si mine ne face suflete-pereche. Imi pare rau ca simt asa in timp ce sotia mea nu banuieste nimic si continua sa-mi prepare cu grija ceaiul de seara. Si nu stie ca atunci cind ii multumesc, nu-I multumesc pentru gestul ei, ci pentru ca imi imaginez ca sint pe fotoliu linga Ea. Si ca bem ceai impreuna. Apoi facem dragoste. Este doar un vis pe care il devorez cu mintea pina dimineata, ca un lup infometat de o halca mare de carne singerie. Cind ea trage apa si cind la mine ajung esentele corpului ei sublim amestecate cu fine urme de ceai verde, mar si scortisoara. Si apoi tocurile in al caror bocanit incerc sa descifrez cu ajutorul codului morse  mesajele pe care sint sigur ca mi le trimite.

(not published yet)

Azi a fost la doctor, si-a scos pansamentele si bustiera. Nu exista ochi pe lumea astea demni sa priveasca ceea ce am vazut eu oglindindu-se in ochiul de apa strimt si lipsit de imaginatiei al toaletei.

Later edit:

El s-a mutat. Definitiv, sper. Ea s-a apucat de curatenie generala. Sotia mea pare abatuta.

(Not published.)

 Anunt:

Administratia
 Dupa moartea sotului meu, foametea s-a instalat printre putinii supravietuitori bacterii. Mai sintem doar citiva si nu as fi intrat sa scriu pe blogul lui daca nu as fi sigura ca sfirsitul nostru, al tuturor, este foarte aproape. Am decis, de asemenea, sa public anuntul administratiei si cele doua posturi nepublicate de el din doua motive: am simtit din primul moment ca s-a indragostit de proprietarea apartamentului 2, dar si eu, la rindul meu simt acelasi lucru pentru cel de la apartamentul 1. Asa ca ma voi muta acolo.

 Posted by Bacillia Cecilia at 7.30 PM 0 comments

Simbata, 1 noiembrie, 2008
Shinny happy shit

Am ajuns in loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea. E plin de oameni pe aici, oameni care nu maninca, nu beau. Dar care ma privesc cu o dragoste nemarginita. E ciudat: ca ma observa, zborul meu printre ei, aripile care le cresc dupa ce ii ating. Puterile. Viziunea. Vad totul, aud totul, simt totul, fac totul. Sint Totul.

Da, draga mea, apasa butonul soneriei. E seara si vrei sa bei un pahar de vin, dar nu ai tirbuson sa deschizi sticla. Vecinul tau te va ajuta. Asa, zimbeste-I. Ti-a deschis usa si e foarte stinjenit. Nu-I nici o problema, tinere, ca la tine in apartament e deranj. E  bine, invit-o inauntru. Asa, stati de vorba, beti vin, vorbiti, vorbiti, vorbiti…

Invisible post by Bacillus Subtilis Zeus