Posted on December 21, 2008 - by Joe

The Dubliner

In 1907, irlandezul Ernest Shackleton, porneste in expeditia Nimrod catre Polul Sud, folosind poneii ca mijloc de transport pentru prima data in istorie. Din pacate, acestia nu rezista frigului si sfirsesc mincati de membrii echipajului.

Punga cu cele doua perechi de pantofi cumparati dintr-un magazin cu reduceri din Belfast se lasa zvicnit prada gravitatiei la fiecare curba a autocarului. Drumul spre Dublin se asterne umed si ingust in noapte. De o parte si de cealalta, pe dealurile verzi invaluite in ceata intunecata casutele cochete astepta luminoase Craciunul.
Cind am deschis ochii…

Army inca dormea sprijinit pe umarul meu drept. N-am avut timp sa schitez nici un gest. Un pantof model Poker, din piele neagra si cu un rind dublu de cusaturi fine in forma de inima cade din punga si il pocneste in cap.

-          Aoleu, te-a durut?, il intreb stringindu-l in brate si mingiindu-l  in locul unde l-a lovit pantoful inamic pe care chiar eu am insistat sa-l cumpere.

-          Cine esti tu?, ma intreba el, buimac.

-          Ha, ha, lasa glumele, eu sint aceeasi!

Army se smulge din bratele mele, se indreapta de spate, isi netezeste hainele si imi repeta intrebarea, distant, fixindu-ma cu ochi mijiti.

-          Cum cine sint, sunt eu, Pony!, ii raspund gindindu-ma ca intru intr-un joc inventat sa mai scurteze drumul.

-          Imi pare rau, dar nu te cunosc!, raspunde el cit se poate de serios.

-          Army, nu fii nebun, sunt eu, Ponelu’. Sintem impreuna de 4 ani, am venit la Dublin impreuna sa-mi sarbatoresc ziua de nastere. Acasa avem un catel care ne asteapta, Nero!

-          Scuze, dar chiar nu-mi amintesc  asa ceva. In plus, nu am cum sa am un catel, mie nu-mi plac cateii, eu iubesc pisicile. Eu sunt din Dublin, locuiesc si muncesc acolo. Am fost la Belfast cu treaba. Imi plac pisicile. Deci, clar nu pot fi cine spui tu ca sunt.

Autocarul inainteaza impasibil in noapte. Ma uit pe geam, deznadajduita. O borna de la marginea drumului imi zimbeste soptind rautacios : “40 km pina la Dublin”. Caldura din autocar e din ce in ce mai coplesitoare. “La naiba, e prima data cind mor de cald in tara asta!”.

Am continuat drumul in tacere, cu fruntea lipita de geamul autocarului, asteptind din dreapta mea un semn ca Army si-a revenit de la sine. Nimic. “Ma pune la incercare, mimeaza amnezia ca sa vada cum reactionez. Da’ cum ar trebui sa reactionez? Care-i raspunsul corect?” Ca de obicei, cind sint pusa in situatii de genul asta, nu-mi trece nimic prin cap. Se pare ca reactia naturala de “sint eu, sint eu” nu e de ajuns. Se asteapta la altceva din partea mea. Dar la ce?  Cu cit ma gindesc mai mult, cu atit sint mai incurcata si mai blocata. Simt ca ar trebui sa zic ceva, dar n-am ce sa zic. Si mi-e ciuda ca tacerea mea pare sa-I convina de minune. Mi-e din ce in ce mai greu sa ma concentrez, simt ca sint din ce in ce mai obosita. Ma resemnez fara vlaga in scaun.

In spatele nostru, doi mosi saxoni paseaza niste bani intre ei. Din conversatia lor, inteleg ca au facut  si ei o excursie in ziua aia, au baut niste Guiness intr-o circiuma si s-au simtit bine. Bravo lor! Problema e  ca unul a ramas dator cu niste bani celuilalt. Si acum se incurca in calcule. Si o iau de la capat: o data, de doua ori, de trei ori, si inca o data… Intr-un tirziu, ajung la suma finala de 57 de euro. Datornicul scoate din portofel 60 de euro. Mosuletul nr 2 se scotoceste prin buzunare, dar nu are 3 euro sa-I dea rest. Ii propune datorinicului sa-I dea doar 50 de euro.

-          Exclus!, vocifereaza datornicul. Eu nu fac deal-uri din astea.

Si incep din nou calculul, doar doar or ajunge la o alta suma. In zadar, ies tot 57 de euro.

-          Cauta mai bine 3 euro, trebuie sa ai! , insista datornicul.

-          Nu am, scinci celalalt.

-          Nu pot sa cred ca esti unul din aia care nu are marunt la el, pufneste suparat datornicul.

-          Urasc monezile, se dezvinovaeste timid partenerul lui de excursie.

Muzica de Ipod a unor adolescenti din spatele autocarului acopera acordul final la care ajung octogenarii.  Autocarul opreste pentru citeva momente la aeroportul din Dublin. Il privesc cu teama pe Army care nu schiteaza nici un gest. Am rasuflat usurata cind l-am vazut ca ramine pe locul lui, apoi ma enervez brusc. “Si normal ca ramine, ce naiba!”.

Doar citeva manevre de elefant pe stradutele strimte si aglomerate si autocarul ajunge la destinatia finala: Dublin, statia Busaras.

Army tisneste de linga mine, isi pune geaca in graba, insfaca rucsacul si punga cu cele doua perechi de pantofi si coboara. Ramin tintuita in scaun, urmarindu-l pe geam.

In gara, il asteapta o roscata cirliontata, inalta si subtire, cu un tinc de mina. Army o stringe in brate, o saruta, ia pustiul in circa si pleaca toti trei. In urma lor, in aerul umed si rece, ramine doar intrebarea pustiului: ”Daddy, daddy, can we go to the game shop?”. Army raspunde ceva, roscata chicoteste.

Ma surprind gindindu-ma ca Army a cumparat din Belfast si doua jocuri pentru Xbox doar ca nu sunt potrivite pentru virsta pustiului.